Dragii mei!
Din motive tehnice, nu mai postez aici. Mă puteţi urmări pe https://licuricieugenia.com/
Mulţumesc!❤
Mesaj pentru El…
Astăzi am un mesaj pentru tine (pentru fiecare El care va citi acest text!), mai târziu voi lăsa un mesaj și pentru Ea. Astăzi însă, vreau să vorbesc doar cu tine.
Știu că ești puternic. Și nu, nu mă refer la puterea mușchilor tăi. Mă refer la forţa cu care îţi păstrezi calmul în momentele în care ea își pierde capul. Mă refer la răbdarea de care dai dovadă când ea spune din jumătate în jumătate de oră „în 5 minute sunt gata!”când trebui să ieșiţi undeva.
Tu știi că este fragilă. Bine, este și puternică dacă trebuie. Dar momentele când este nevoită să fie puternică o înăspresc. O fac să-și piardă din strălucire, din spontaneitate. Devine mai puţin visătoare și mai mult realistă. Ai grijă să nu se înăsprească. Fii alături de ea. Să faci din flori arme cu ajutorul cărora să-i dobori armura pe care ea a îmbrăcat-o așa încât nimeni să nu pătrundă dincolo. Ridică mâna doar ca s-o mângâi. Atât. Niciodată să nu ridici mâna la ea cu alt scop. Fii bărbat! Ai demnitate și curaj să discuţi deschis cu ea dacă ceva nu merge. Crede-mă. O problemă discutată pe un ton normal este pe jumătate rezolvată.
Când o femeie strigă, în general e semn că cerșește atenție. Atâta timp cât te ceartă, înseamnă că îi pasă , că vrea să schimbe ceva. În momentul în care a tăcut, probabil a obosit să mai lupte..
Surprinde-o plăcut din când în când. Chiar dacă e a ta, are nevoie să știe că încă este iubită, frumoasă, apreciată, dorită.
Ajut-o! Vindecă- i rănile cu iubire și răbdare! Fă-o să se simtă cea mai specială femeie de pe pământ. Fă-o să uite că există alţi bărbați. Pune-o mereu pe primul loc și crede-mă, va fi cea mai dulce, grijulie, iubitoare femeie din lume.
Fii acolo ori de câte ori are nevoie de tine. Să știi că uneori este suficientă o înghețată sau un pahar de vin și de cineva căruia să-i povestească tot ce are pe suflet( îţi spune asta tot o Ea!).
Nu ezita să-i oferi umărul tău când este obosită.
Protejeaz-o! Oferă-i siguranța, armonia, blândețea, tandrețea, echilibrul emoţional de care are atâta nevoie.
Iubește-o și fiţi fericiți! Împreună!
(Pre)ocupaţi
Credeam că am depășit perioada insomniilor, credeam că n-o să mai scriu în ciclul „Gânduri după miezul nopții..” se pare că m-am înșelat. M-am înșelat în multe privințe. Nu aștepta să ţi le enumăr.
Nu sunt genială și nici textul ăsta nu este genial. Nici măcar nu știu de ce îl scriu pentru că nu este pentru tine, este pentru mine. Știu, ești surprins. Am scris multe texte pentru mine, dar te-am lăsat să le citești printre rânduri. Pe unele le-ai dibuit, ţi-ai dat seama că mi le adresasem mie însămi pe altele nu, fiindcă aveai aceeași stare de spirit ţi se pliaseră pe suflet de ziceai că le-am scris special pentru tine. Deci, ăsta este pentru mine, dar s-ar putea să fie și pentru tine, s-ar putea să-ți vină mănușă, cine știe.
M-am pierdut în hăţișul gândurilor. Despre ce îmi propusesem să scriu?! Ah, da! Ideea principală era clipa, momentul, secunda, prezentul.
Clipa care desparte trecutul de viitor, se numește viață. Exact ceea ce noi oamenii risipim cu nesăbuință. Bine, n-o să vorbesc în numele celorlalți( să nu fiu acuzată că generalizez), vorbesc în numele meu! Nu știu cum se face că îmi scapă viaţa printre degete. Pur și simplu. Zilele trec cu o viteză uluitoare. Abia mă obișnuiesc cu ideea că e luni când hop! deja e vineri. Pe de o parte e bine că trece repede săptămâna cât sunt la serviciu, dar pe de altă parte îmi trece și viaţa. O fi de vină programul meu sucit, nebun, agitat. Zic. Nu știu. Cert e că nu prea am timp liber, și când îl am, vreau liniște. De altceva nu prea îmi ajunge timp, răbdare, energie. Liniștea și o carte. Atât.
Și mă macină zilnic zeci de regrete. Regrete că nu am dormit și nu m-am jucat mai mult cât am mers la grădiniță, regrete că nu am copilărit mai mult cât am fost în gimnaziu, regrete că nu am ieșit mai mult la plimbare cât am învățat la colegiu apoi la facultate și acum sunt convinsă că la bătrânețe (dacă voi ajunge!) voi regreta că acum muncesc câte 14 ore pe zi! Sunt convinsă că voi regreta. Pe de altă parte conștientizez că în orice moment al vieţii am făcut nu neapărat ceea ce a fost cel mai bine pentru mine, dar ceea ce am putut să fac. Și atunci, de ce regretele astea, întreb? Și tot eu răspund la întrebare ( am obiceiul ăsta prost uneori, să pun întrebări când vorbesc cu mine însămi și tot eu să răspund la ele). Deci, regretele astea există pentru că acum câteva secole oamenii erau formaţi din 2 componente distincte: a fi și a avea. Ei, și acum chiar îmi permit să generalizez fiindcă trăiesc, muncesc cu și printre oameni. Omul modern este construit în mare parte din a avea. Este preocupat. Să aibă bani, poziție socială, faimă, renume, mai nou like-uri. Nu-l interesează să fie. Nu are timp pentru asta.
Nu avem timp pentru clipa aia numită viață, nu ne mai suntem unii altora surse de bucurie, sprijin, alinare, iubire, frumusețe, bunătate ( bine, cu mici excepţii).
Și ar trebui să ne amintim măcar din când în când ce oameni frumoși suntem dacă nu ne-am mai lăsa conduși de bani. Ne-am cam transformat în mașini de făcut și tocat bani.
Nu cred că mai apuc să dorm în noaptea asta la gândurile pe care le am. Nu-mi rămâne decât să caut niște muzică la pian pe YouTube. Îmi transmite o stare de calm și echilibru de fiecare dată!
I-au spus…
I-au spus să nu mai creadă în iubire, că doar nu mai este copilă visătoare de 16 ani. I-au spus să-și scoată toţi fluturii din cap și să revină cu picioarele pe pământ. I-au spus că un om trecut de 25 de ani nu mai are voie să viseze la iubire, că nu există, și ca să-și întărească spusele, au început să-și bată joc de ea, să-i ia în râs ideile pe care ea, cu naivitate de copil le împărtășise într-un moment de sinceritate. Le mărturisise că nu iubise încă niciodată pe nimeni și că dorește, visează să se îndrăgostească, să iubească un singur om, pe El, până la ultima bătaie de inimă. Acum ei scuipau și îi calcau în picioare visul. I-au spus că oamenii sunt răi și ca să-i demonstreze, au rănit-o. Au transformat fiecare cuvânt rostit în pumnal, fiecare privire în săgeată otrăvită, fiecare gest în respingere. Ea îi privea cu ochi măriţi de mirare și spaimă. Nu înțelegea de ce erau atât de cruzi. Probabil erau nefericiţi. Nu zâmbeau niciodată. Da, asta trebuie să fi fost explicaţia. Oamenii fericiţi nu sunt răi.
Nu a putut să le facă faţă. Erau prea mulţi, prea porniţi împotriva ei, prea hotărâți să-i demonstreze că iubirea, minunile, bunătatea, fericirea nu există.
A ales să se ascundă în cochilia sa. Mai iese doar atunci când stropii de ploaie bat în cochilie, și când înfloresc copacii. Da, iese și noaptea. Noaptea este liniște, întuneric, Luna. Luna i-a devenit cea mai bună prietenă, confidentă. Și da, deși acum nu mai spune nimănui, încă crede în Iubire, este religia ei!
Puținul necesar
Uneori este nevoie de puţin, de foarte puţin ca lucrurile să se schimbe, să ia o altă întorsătură. De exemplu, cu un zâmbet poate începe o prietenie. O vorbă bună poate pune capăt unei neînțelegeri. O îmbrățișare poate salva o relaţie. O privire poate naște o iubire. O strângere de mână poate salva un suflet. Un om îţi poate schimba viaţa. Totul e să fim prezenţi la ce ni se întâmplă nu doar fizic, ci și spiritual. În ultimii ani am devenit agitaţi, prea agitaţi. Le facem pe toate pe fugă. Vorbim pe fugă, mâncăm pe fugă, discutăm pe fugă, trăim pe fugă. Nu mai suntem cu adevărat prezenţi în propriile vieţi și nici în vieţile celor dragi. Ne lipsește exact puținul despre care vorbeam la început, zâmbetul, îmbrățișarea, strângerea de mână, oamenii, iubirea, probabil de aceea nu merg relaţiile, probabil de aceea suntem atât de triști, atât de singuri, atât de nefericiţi.
Om frumos, ai grijă să creezi și să menţii în viața ta și în vieţile celor dragi ţie acest puţin atât de important. Tu poţi. Știu că poţi. Am încredere în tine.
Prefer să tac
În momentele în care mă apasă, prefer să tac. Când durerea mă strangulează cu degetele-i de gheață, prefer să tac. Urlu în sinea mea, dar nu scot niciun sunet. Eventual pot și să zâmbet dacă consider că este neapărat. Și nu e vorba despre făţărnicie, nu. Este vorba despre faptul că fiecare om are dureri pe care și le duce în singurătate. Pe care nu le poate povesti fiindcă, fie nu vrea să fie compătimit, fie nu vrea să fie lovit exact acolo unde îl doare. Eu nu povestesc pentru că evit să vorbesc despre ceea ce mă doare atâta timp cât doare, iar după ce trece, nu mai are rost să rascolesc trecutul. Consider că fiecare om pe care-l întâlnesc își are propriile lupte, greutăți, frici, de ce să-l mai împovărez și eu cu problemele mele? Mai bine îl ascult. Îl las pe el să povestească despre ceea ce îl frământă sau îl doare. Nu îi dau sfaturi, nu îl critic, nu îl judec, doar îl ascult. Cât de mult contează să știi că există un suflet de om care nu te condamnă pentru ceea ce ești. E ca și cum ai sta de vorbă cu îngerul tău. Și fiecare om are nevoie de propriul înger.
E atâta liniște în mine
E atâta liniște în mine
încât aud cum mi se sfărâmă
sufletul în bucăţi.
Sângele negru curge în sus
și naște curcubeu de foc.
Amintirile se fac praf
și zâmbetele
și speranţa
și visurile.
Doar luna suspină din când în când,
nu știu dacă de dor sau de jale.
E atâta liniște în mine
încât aud cum mi se sfărâmă
sufletul în bucăţi. 
Adevăr dureros
Un adevăr dureros: trăim unii lângă ceilalți, dar ne vedem doar în poze. Încercăm să ghicim cui și ce i se întâmplă din cele postate.
Privim telefoanele, dar nu ne mai privim în ochi.
Ne întâlnim în apeluri video, dar nu ne mai întâlnim în realitate. Nu mai ieșim la o cafea, nu ne mai zâmbim, nu ne mai ţinem de mână, nu oferim flori, nu ne sărutăm în realitate fiindcă facem toate astea virtual. Ne-am îndepărtat sufletește de oamenii care se află la câțiva metri distanță și ne-am apropiat de cei care sunt la sute de kilometri depărtare.
Trăim cu iluzia că cei necunoscuţi ne înțeleg mai bine decât cei dragi. Poate dacă am avea la fel de multă răbdare, înțelegere și timp pentru cei dragi, poate dacă le-am oferi o șansă, am decoperi ce oameni speciali avem alături, acum, cât încă sunt aici.
Dar noi nu avem nici răbdare, nici timp, nici încredere, nici iubire.
Nu mai avem nimic de oferit oamenilor reali din viețile noastre pentru că am oferit deja totul oamenilor pe care îi „cunoaștem” virtual.
Mai nou am ajuns să ne și îndrăgostim virtual , iar majoritatea iubirilor se termină cam la fel: așteptând cu telefonul în mână un mesaj ce nu va mai veni niciodată..
Trist. Prea trist.
Noi începuturi
Fiecare răsărit este potrivit pentru schimbări, fiecare zi de luni, fiecare început de lună, de an. Fiecare bătaie de inimă este potrivită pentru a face modificările alea pe care le tot amânăm de atâta amar de vreme. Și totuși, continuu să le amân. A trecut 1 ianuarie, februarie, martie. Astăzi este luni, e 1 din nou. Un doi în unul, o zi de luni și un început de lună. Prilejuri perfecte pentru a face ceva încât visurile alea să nu mai rămână în stadiul de visuri, prilejuri perfecte să ies din butoiul cu melancolie în care am alunecat acum ceva timp, prilejuri perfecte pentru noi începuturi.
Dar în ciuda faptului că astăzi este o zi de luni, o dată de 1, mă simt paralizată. Țintuită la fundul butoiului de firele nevăzute ale incertitudinii, neputinței, disperării. Nu știu să înot, după ajutor nu pot să strig, mi-a înghețat respirația. Blocată într-un prezent care nu-mi aparține, nu este nicio rază de lumină prin preajmă să-mi călăuzească pașii spre viitor. Mi-a înghețat și mintea care a încetat demult să mai genereze idei și soluții.
Am ratat și aceste ocazii pentru noi începuturi, așa cum am ratat iubirea când mi-a făcut semn s-o urmez, așa cum am ratat fericirea când mi s-a așezat pe umăr sub chipul unui fluture.
Am ratat zâmbete, îmbrăţişări, vorbe bune, stele, săruturi, cântecul mării, zbor de păsări, miros de flori, priviri.
Poate că data viitoare voi fi pregătită pentru ocaziile care vor veni, dacă..
Tu nu știi…
Mi-ai pus etichetă atât de sigur că nu greșești de parcă aș fi un obiect, nu o ființă. Mi-ai citit niște postări, ai privit niște poze cu mine și ai decis că tu știi totul, că ai voie să tragi concluzii, să-ți dai cu părerea, să tai în carne vie. Te-ai transformat tu în judecătorul meu fără să mă întrebi în prealabil dacă am nevoie de avocat. Mi-ai condamnat faptele fără să știi ce motive au stat în spatele lor. Poate am greșit fiind orbită de iubire. Poate i-am supărat pe cei dragi din teama de a nu rămâne fără ei. Poate am respins de frică să nu mă atașez și să nu devin dependentă (din nou!) de cineva. Poate i-am rănit pe cei care m-au vindecat. Poate..
Tu nu mă cunoști, deși ai impresia că da.
Tu nu știi că îi ascult pe alţii, deși am și eu nevoie să-mi deschid sufletul în faţa cuiva.
Tu nu știi că zâmbesc, deși îmi doresc să urlu de durere.
Tu nu știi câte regrete am adunat în suflet, nu-mi cunoști temerile.
Tu nu știi câte eforturi depun uneori să-mi ţin spatele drept și privirea înainte.
Tu nu știi la câte visuri am renunțat.
Tu nu știi dacă sunt fericită.
Tu nu știi câte greutăți îmi împovărează umerii și nici câte răni ascund acolo unde nu le vede nimeni.
Tu nu știi câtă alinare, mângâiere, iubire ofer, așa cum nici nu știi cât am nevoie de iubire.
Tu nu-mi vezi zâmbetul și nici tristețea.
Nu nu-mi vezi melancolia, îngrijorarea, deznădejdea.
Nu știi ce simt, ce cred, ce gândesc, ce îndur.
Nu știi motivele care m-au împins să acționez într-un fel sau altul.
Tu practic nu știi nimic despre mine, atunci de ce mă judeci? De ce arunci cu pietre? De ce îţi dai cu părerea?
Dacă nu ai trăit sub același acoperiș cu mine, dacă nu ai respirat același aer cu mine, dacă nu ai muncit cot la cot cu mine, dacă nu ai zâmbit cu mine, dacă nu ai plâns cu mine, NU MĂ CUNOȘTI!
Nu ai dreptul să mă critici sau să îţi dai cu părerea.
Încetează să te crezi atotștiutor fiindcă nu ești. Încetează să emiţi judecăți și păreri despre cei care te înconjoară.
Decât să pierzi atâta timp criticându-i pe cei din preajmă mai bine vezi ce poţi face ca să le luminezi vieţile. De cele mai multe ori oamenii nu au nevoie să fie condamnați , ci ascultați, înțeleși, iubiți!
Licurici de suflet 