Fără titlu..

Nu mai vreau să fiu puternică. Am obosit. Fiindcă și oamenii puternici au nevoie de un braţ pe care să se sprijine din când în când. Și oamenii puternici au nevoie să știe că sunt iubiți, acceptați, înțeleși. Și ei au nevoie să fie ridicați cu grijă atunci când sunt la pământ. Și oamenii puternici au sentimente. Pot simţi și ei frică, neliniște, deznădejde, frustrare, neputință. Poate nu afișează, poate nu strigă în gura mare, poate nu plâng de faţă cu toţi ceilalți, dar asta nu înseamnă că nu fac toate astea în singurătate.
De aceea sunt singuri. Preferă singurătatea pentru că ea, fiind martorul momentelor lor de slăbiciune, nu va povesti nimic nimănui. Singurătatea are gura pecetluită. Ea nu povestește niciodată despre lacrimile plânse în pernă, despre buzele mușcate până la sânge, despre mâinile încleștate până când degetele devin palide, despre insomnii. Da, singurătatea este compania perfectă. Nu pune întrebări, nu cere explicații, nu privește acuzator și nu comentează.

Reclame

Ai momente…

Ai momente..
Când lupţi, când tragi cu dinţii să te menții pe linia de plutire. Faci totul, urmezi fiece regulă, plănuiești, muncești, iar soarta îţi scapă printre degete. Pufnind în râs, râzând de tine, de eforturile tale. De fiecare în parte. Uneori o păcălești, ghicești ce va urma, dar în majoritatea cazurilor, destinul ne este scris. Iar al unora este scris cu sânge și lacrimi. Asta nu înseamnă că trebuie să te oprești, să renunți. Dimpotrivă. Trebuie să lupţi. Să lupţi pentru tine, pentru visurile tale, pentru oamenii care cred în tine. Da, anume pentru ei. Nu pentru cei care au așteptări de la tine, ci pentru cei care sunt acolo, cu tine.
Ai momente..
Când te simți atât de obosit și depășit de tot ce ţi se întâmplă, de tot ceea ce te înconjoară, încât singura ta dorință e să te așezi pe un petic de iarbă, să închizi ochii și să dormi. Să dormi o veșnicie, ca să nu mai fii nevoit să dai cu ochii și sufletul de toată mizeria și nenorocirea din lume.
În astfel de momente, găsește-ţi peticul tău de iarbă, întinde-te pe el, dar nu închide ochii. Privește cerul. Vezi-i nemărginirea. Privește-i culoarea și măreția. Amintește-ți că, așa cum nu există chei fără lacăt, nu există nici probleme fără soluţii.
Fii blând cu tine.
Lasă-ţi sufletul să respire când se simte copleșit.
Lasă-ţi corpul să se odihnească când este obosit.
Lasă-ţi gândurile să se plimbe când sunt prea întunecate.
Ai răbdare cu tine.
Iartă-te!
Iubește-te!
Ajută-te!

Astăzi am nevoie de ajutorul tău.  Te rog, ajută-mă! 

Cred în Divinitate. Cred în faptul că am fost creaţi cu dragoste. Cred că fiecare dintre noi este un Dumnezeu în miniatură. Cred că în fiecare dintre noi există un strop de Divinitate, drept dovadă faptul că iubim, compătimim, ajutăm, zâmbim, simțim, iertăm. Toate gesturile, vorbele frumoase și bune izvorăsc din noi, mai exact din Divinitatea din noi.
Cred, dar nu demonstrez.
Nu-mi fac semnul crucii pe stradă, nu vorbesc la tot pasul de Doamne Doamne, nu merg în fiecare duminică la biserică și nu spun o anumită rugăciune în fiecare zi, dar mă rog în fiecare zi. O fac înainte de somn și dimineața, imediat ce deschid ochii. O fac simplu, cu propriile mele cuvinte. Spun de fiecare dată ce simt. Am impresia că dacă aș rosti o anumită rugăciune în fiecare zi, aș ajunge la un moment dat s-o rostesc automat, fără să-i mai pătrund sensul.
Deși în fiecare zi rugăciunile mele sunt altele, mă rog mereu de Doamne Doamne să le dea tuturor oamenilor pe care-i cunosc și celor pe care nu-i cunosc, (fără excepție) sănătate, fericire, și iubire. Părerea mea este că, un om sănătos, fericit, care iubește și este iubit, nu simte nevoia să înjure, să se certe sau să facă rău celorlalți. Un om fericit este un om bun. Și lumea are atâta nevoie de bunătate.
În ultimele zile am discutat atât real cât și virtual cu oameni suferinzi. Cu oameni care au nevoie de sănătate.
Astăzi am nevoie de ajutorul tău. Te rog, ajută-mă!
Dacă nu cer prea mult, în astă seară, înainte de a merge la somn, roagă-te pentru sănătatea tuturor ființelor de pe pământ. Nu e nevoie de vreo rugăciune complexă, e suficient să fii sincer și să crezi că rugăciunea îţi va fi ascultată.
Eu cred că toate rugăciunile, fie că sunt spuse în șoaptă sau în gând, ne sunt ascultate și auzite!
Eu cred că acolo sus, Cineva ne iubește!

14 februarie

Am atâtea gânduri referitoare la ziua îndrăgostiților, încât voi spune doar atât: e trist cum ziua care ar fi trebuit să fie un motiv în plus de a spune celor dragi că îi iubim, s-a transformat în unica zi din an(în majoritatea cazurilor) când declarăm și manifestăm iubirea.
E prea frumos acest sentiment încât să fie sărbătorit o singură zi în an.
Dacă vă iubiţi, atunci iubiți-vă în fiecare zi.
Fiţi mereu atent unul cu celălalt.
Ajutaţi-vă.
Iertați-vă.
Alinaţi-vă.
Alintaţi-vă.
Vindecaţi-vă.
Învățaţi unul de la celălalt și unul cu celălalt.
Gătiți împreună.
Mergeţi la plimbare.
Dansaţi. Cântaţi. Vorbiţi.
Ascultați-vă și auziţi-vă unul pe celălalt.
Încercați să fiţi bucurie și binecuvântare unul pentru altul.
Creaţi-vă momentele voastre de care să vă amintiţi cu drag peste ani.
Și nu uitaţi, iubirea adevărată se simte și se trăiește în liniște, fără martori. Ea are menirea să vă ajute să vă înțelegeţi, acceptaţi, preţuiţi, creșteţi moral-spiritual.
Dragostea ar trebui să fie mereu cu noi,în noi. Ar trebui să vorbim cu dragoste, să ascultăm cu dragoste ,să privim cu dragoste, să ajutăm cu dragoste, să trăim cu dragoste! Să fim un focar de dragoste!
Iubire înseamnă grija pe care o porţi celui drag, iubire înseamnă o îmbrățișare ,o lacrimă ștearsă , o strângere de mână , o încurajare!
Sufletul nostru are nevoie de dragoste, de atenție, de mângâiere! Are nevoie să fie acceptat și prețuit zi de zi!
Să iubiţi și să fiți iubiți nu doar de 14 februarie! ❤

O cafea și un strop de viață, vă rog!

Sunt dependentă de cafea. Bine, nu dependența aia care te trage de mânecă să bei câteva cești pe zi. Nu. Ci dependența aceea de a bea dimineață o cafea, fiindcă dacă nu o faci, te simţi buimac toată ziua. Din motive de sănătate nu mi-am băut cafeaua de dimineață câteva zile. Nu vă spun cum m-am simțit zilele astea. Astăzi, după ce am ajuns la serviciu mi-am zis că gata, îmi permit să savurez licoarea minune. M-a cuprins un soi de înfrigurare în timp ce mi-am pregătit-o. Și în sfârșit! Mirosul de neînlocuit! L-am inhalat cu nesaţ, așa cum fac ori de câte ori îmi pregătesc cafeaua. Cu o mână am înșfăcat ceașca, cu alta telefonul. Am înghițit prima gură de cafea cu ochii pe telefon( m-am obișnuit să verific notificările, mesajele pe messenger , adresa de e-mail în timp ce beau cafeaua de dimineață). Când să beau a doua gură de cafea, constat cu uimire că am ceașca goală. Am lăsat telefonul din mână și m-am uitat încă o dată lung la ceașcă, care parcă mă privea cu ironie. „Cum se putea așa ceva? Am așteptat cu atâta nerăbdare cafeaua asta atâtea zile și am băut-o fără să-i simt gustul, fără să mă bucur de ea!” ăsta a fost primul gând care mi-a venit în minte. Următorul gând a venit ca un tunet într-o zi senină de vară „păi, asta se întâmplă nu doar cu ea, cafeaua! Mereu așteptăm ceva. Să creștem, să avem un serviciu, să vină weekend-ul, să vină vara, să slăbim, să mergem la mare, să ne căsătorim și în timp ce așteptăm câte ceva, uităm să ne bucurăm de ceea ce avem, iar într-un final uităm să ne bucurăm și de ceea ce așteptam atunci când acel ceva vine. Întreaga viață ne este o așteptare și uităm că așteptarea înseamnă viaţă”.
M-am consolat cu gândul că voi face o excepție de la regulă și până la lăsatul serii voi mai bea o cafea, pe care de astă dată o voi savura fără a avea telefonul în cealaltă mână. Dar cu momentele din viaţă risipite aiurea, ce să fac? Cum să le recuperez?
Ce bine ar fi să existe o cafenea unde să putem comanda senini:” O cafea și un strop de viață, vă rog!”.

Te rog! Crește-mi aripi!

Te rog!
Crește-mi aripi!

Vindecă-mă cu răbdare și înțelegere!
Reînvăţă-mă să zbor, să privesc răsăritul soarelui, să visez curcubeul, să respir speranță!
Te rog să-mi fii somn în insomnii. Resuscitează-mi inima. A încetat să mai bată acum câteva sute de ani.
S-a uscat în momentul în care n-am mai simțit fiorii dragostei.

Te rog!
Să-mi fii vară în nopţile cu ger năprasnic.
Să-mi fii oaza de pace și dragoste după care am tânjit dintotdeauna.
Nu vreau să mă ţin de pământ, vreau să mă ţii tu de mână.
Și așa, mână în mână să mergem la capatul lumii, să ne binecuvânteze îngerii.
Acolo unde nu există trecut sau viitor ci doar prezent.
Acolo unde zeii nu au permis niciodată muritorilor să ajungă.
Acolo unde vom vorbi doar în șoapte ca să nu provocăm gelozia îngerilor.
Acolo unde stelele pot fi culese doar întinzând mâna.
Acolo soarele sărută luna de „bună dimineața” și „noapte bună”.

Te rog!
Crește-mi aripi!

Acei oameni…

Astăzi simt să scriu despre acei oameni care par obișnuiți, dar de fapt sunt speciali, extraordinari, minunaţi, frumoși!
Acei oameni care-ți sunt alături la bine, dar mai ales la greu.
Acei oameni care știu să asculte fără să judece, să acuze.
Acei oameni care-ți înfrumusețează ziua cu zâmbetele, mesajele, apelurile lor telefonice.
Acei oameni care îţi îmbrățișează corpul și vindecă sufletul.
Acei oameni care aleg să rămân când toţi ceilalți aleg să plece.
Acei oameni alături de care ești tu însuți, fără nevoia de a impresiona sau demonstra ceva.
Acei oameni care atunci când au ceva de spus, ţi-o spun în faţă.
Acei oameni care au curaj să-ți atragă atenția când greșești, care o spun cu un ton obișnuit, nu cu unul de reproș sau superioritate.
Acei oameni care îţi sunt echilibru în zilele în care tu ești/te simți ca o furtună.
Acei oameni pe care ori de câte ori îi vezi, transmit o stare de bine, o energie frumoasă, poftă de viața.
Acei oameni care te provoacă să crești spiritual, să devii cea mai bună versiune a ta.
Acei oameni care te fac să te știi iubit, prețuit, apreciat exact în momentele în care simți că meriţi cel mai puţin.
Acei oameni care alină și vindecă.
Acei oameni care te poartă pe aripile lor atunci când aripile tale sunt frânte.
Acei oameni care îţi reamintesc să iubești, ierți atunci când tu uiți.
Acei oameni care te încurajează să lupţi pentru visurile tale atunci când tu renunți.
Acei oameni cu prezența cărora te-ai obișnuit atât de mult, încât uiţi să le mulțumești din când în când pentru ei.
Acei oameni datorită cărora te simți binecuvântat.
Acei oameni LICURICI care sunt atât de TOT!

Da, voi toţi sunteți MINUNAŢI!!!

Astăzi vă provoc să le mulțumiţi acelor oameni din viețile voastre pentru ceea ce sunt! Acceptaţi provocarea?!