Oraș mare, mulţi oameni, puţine suflete..

Aștept metroul.
E un frig de îngheață oasele (-28°).
Pe scările din piatră doarme un om al străzii. Trece multă lume, nimeni nu se oprește. Trec doi polițiști , îmi ţin răsuflarea, în sfârșit se va apropia cineva de bietul suflet, îmi zic, dar nu, ei își continuă drumul vorbind și râzând între ei. Mai trece lume, aceeași nepăsare. De după colţ apare un alt polițist. Se apropie de bătrân și îl bate pe umăr. Vine trenul meu. Nu urc. Vreau să văd ce va urma. Nu, nu din curiozitate! Cel culcat a deschis ochii, răspunde ceva după care apucă mâna întinsă a poliţistului și se ridică. Abia se ţine pe picioare, omul legii îl sprijină. Îl privesc. E tânăr , probabil abia a îmbrăcat uniforma. Se pare că mizeriile vieții încă nu i-au împietrit inima, încă nu a devenit imun la durere și deznadejde, mai are compasiune și bunătate în suflet. Se îndreaptă încetișor spre un automat de cafea. Iarăși vine trenul meu. De data asta urc. Mă rog la D-zeu să păstreze curat și frumos sufletul tânărului, astfel încât văzându-l, oamenii să-și recapete încredere în…oameni!
P.s. Pentru cei care se întreabă de ce nu m-am apropiat eu însămi de bătrân , dacă tot îmi făceam griji. M-a paralizat frica de a caută pulsul unui om mort!

Reclame

Crăciunul nu semnifică pentru toţi fericire..

Crăciunul ar trebui să însemne speranță, bucurie, seninătate, familie. Până la urmă este vorba despre nașterea Mântuitorului..
Și totuși..
Sunt destui oamenilor triști, singuri. Îmi amintesc că acum câţiva ani în urmă am stat singură la masa de Crăciun. Ai mei erau plecaţi din ţară, de fapt în acel an am fost singură nu doar în noaptea de Crăciun. În acel an m-am maturizat, am devenit independentă și cumva am conștientă că trebuie să am încredere în mine și în Doamne Doamne. Tot de atunci singurătatea mi-a devenit prietenă, prietenă fidelă. Dar nu despre mine vreau să vorbesc. De altfel nu vă scriu toate astea ca să vă provoc milă pentru mine ( dacă urăsc ceva pe lumea asta, e ca oamenii să mă privească cu milă, motiv pentru care nu vorbesc despre mine decât atunci când nu am de ales).. Scriu aceste rânduri ca să vă provoc să fiţi mai atenţi, mai binevoitori, mai răbdători cu vecinii, colegii, necunoscuţii din mojloacele de trasport, din magazine, cu vânzătorii, cu femeile de serviciu. Unii așteaptă cu nerăbdare și bucurie Crăciunul în timp ce alţii îl așteaptă cu groază. Unii vor avea pe masă bucate alese iar alături oameni dragi, în timp ce alţii nu vor avea decât un colţ de pâine și amintirea unor oameni.
Nu știm ce lupte se duc în sufletele oamenilor. De ce să-i mai împovărăm și noi cu priviri urâte sau vorbe răstite? Nu ne costă nimic un salut, un zâmbet, o vorbă bună, în schimb toate astea pot reda speranța și încrederea unui om, unui suflet. Știţi ce poate face un suflet când speră? ORICE! Poate face absolut orice! Poate iubi, poate visa, zbura, dansa, cânta!
Să fim mai buni măcar de Crăciun!

Asumă-ţi alegerile!

Până la urmă totul se rezumă la alegeri. La alegerile conștiente sau inconștiente, asumate sau neasumate. Până și alegerile alea pe care ai decis să nu le faci, tot alegeri sunt. Înțelegi? Și alea pe care le-ai tot amânat până au expirat sau au devenit târzii, tot alegeri sunt. Și alea pe care le-ai luat fiindcă așa ți-a spus să faci X-ulescu sau X-leasca tot îţi aparțin, fiindcă tu ai decis să-i asculţi fie doar ca să scapi de gura lor sau doar fiindcă ai crezut că sunt mai căpoși decât tine. Nu contează motivul. Contează atitudinea ta. Gestul, decizia, alegerea. De fapt, suma. Fiindcă asta ești, suma tuturor alegerilor tale. Indiferent că ai luat unele decizii ascultându-ţi inima sau rațiunea. Alteori poate ai decis chiar punându-ţi pe o muchie de cuţit inima și pe altă muchie de cuțit rațiunea. Ai riscat. Ai pierdut. E ca o cursă, doar că această cursă nu are un început și un sfârșit fiindcă are loc în interiorul unui cerc. Tot ce poţi tu face, e să nu te oprești. Să zbori, să alergi, să mergi, să te târăști, dar să nu te oprești.

Și cel mai important, îndrăznește!

Îndrăznește să decizi ce faci cu viaţa, cu visurile tale! Îndrăznește să-ți asumi responsabilitatea pentru deciziile tale. Nu-l mai învinui pe Doamne Doamne, societatea, părinţii, ţara. Știi de ce? Pentru că în momentul în care vei deveni responsabil pentru deciziile tale, vei lupta pentru fericirea ta, vei cauta o cale să-ți crești aripi și să înveți zborul. Și tu vrei să zbori pe aripile fericirii, nu-i așa?!

Poate la poteci de doruri..

Ai fost acolo.
Nu te-am văzut mereu, dar te-am simţit. Ai fost acolo când am alunecat printre stele. Ai fost acolo când m-am împiedicat de propriul orgoliu, când am căzut în prăpastia aceea fără sfârșit. M-ai purtat pe braţe până la suprafață și m-ai așezat pe un bob de rouă. Am simţit când mi-ai împletit raze de soare în păr și când m-ai sărutat pe suflet tot am simţit.
Cumva, am intuit că erai tu. Numai tu poţi fi atât de blând, atent, tandru, pe când eu..
Eu m-am pierdut..
Te-am pierdut..
Mi-am amputat partea aceea de suflet care te simțea de la zeci de kilometri. Să nu mă întrebi de ce. Să nu mă întrebi cum. Să nu mă întrebi nimic. Poate cândva o să-mi găsesc cuvintele și o să-ți explic, o să-mi explic..
Până atunci..
Îmi doresc să mai am șansa la o viață, o singură viață, așa încât să pot repara acolo tot ce am făcut greșit aici.
Tu crezi în reîncarnare?
Tu crezi în iubire?
Tu crezi in iertare?
Tu crezi în mine?
De fapt, ce mai contează acum?!
Poate la poteci de doruri sufletele noastre se vor întâlni, se vor recunoaște și se vor iubi..

Uneori și liniștea vorbește..

E trecut de miezul nopții. Cafea, liniște, fulgi, și gânduri, multe multe gânduri. Vin unele după altele ca niște valuri. Abia reușesc să iau câte o gură de aer când alt gând dă năvală. Le simt cumva reci, străine, sau poate doar furioase.
Încerc să-mi calmez respirația și mintea..
Acum înțeleg de ce le simt reci. Conțin o doză de îndoială. Oricât de bine aș fi făcut tot ce am făcut până acum în viața mea, cu viața mea, mereu mi se pare că este loc de mai bine..
Poate am avut prea multe?!
Sau poate m-am grăbit să cresc?!
Ori poate prea repede i-am uitat pe cei pe care i-am iubit?!
Poate că Dumnezeu mi-a oferit această lume, iar eu, orbită fiind de griji, gânduri, am uitat să trăiesc?!
Oare voi fi fericită dacă voi iubi cu tot sufletul?!
Oare dacă aș avea toţi banii din lume, voi fi fericită?!
Oare voi fi fericită dacă m-aș răzbuna pentru fiecare lacrimă vărsată?!
Oare cum m-aș simţi dacă aș fi o picătură de ploaie?!
O sumedenie de întrebări și niciun răspuns. Doar presupuneri.
Astăzi o să fac doar liniște. Uneori și liniștea vorbește, îmi place s-o ascult. Îmi oferă șansa de a sta de vorbă cu sufletul și gândurile mele. Fără ca cineva să se implice. Și da, ţin mult la momentele în care sunt doar eu cu mine însămi.

Ai grijă de tine, te rog!

Sunt în metrou, mă întorc de la serviciu ( să nu cumva să mă cerţi iar că muncesc mult, am discutat deja referitor la subiectul ăsta, nu vreau să revenim la el!).
Știi tu, de obicei citesc în metrou. După atâţia ani încă „devorez” carte după carte. Probabil n-o să-mi potolesc niciodată curiozitatea și fascinaţia pentru cărţi. În ultima perioadă am devenit dependentă de Octavian Paler. Îţi amintești genul acela al meu de dependență? Dacă citesc un autor, trebuie să-i citesc măcar două, trei opere una după alta încât să-mi fac o impresie despre stilul de a scrie al autorului?!
Și totuși.. Astăzi am renunțat la Paler după ce am citit de 3 ori aceeași pagină fără să înțeleg nimic. L-am mai citit acum ceva timp și am observat că pentru Paler am nevoie de o anumită stare de spirit, nu că aș avea nevoie să fiu relaxată, dar e neaparat ca gândurile să-mi fie acasă așa încât să pot analiza ceea ce citesc. Paler nu e unul dintre autorii pe care îi citești în timp ce asculți muzică ( părerea mea!).
Deci, iarăși mi-s gândurile împrăștiate. Am încercat să le dau de urmă. Făceam asta în timp ce priveam călătorii din metrou și brusc, m-a fulgerat un gând. A venit așa, ca un tunet în plină zi de vară.
În metrou am văzut Viaţa. Am văzut zâmbete, lacrimi, îmbrăţişări de rămas bun, ochi obosiţi, grimase, priviri pierdute, indiferente, nerăbdătoare. Am văzut oameni certându-se, ținându-se de mână, îmbrăţișându-se, zâmbindu-și unii altora. Am văzut ură, dragoste, apatie. Am văzut oameni vii și oameni morţi. Cum morţi? Simplu. Pentru că sunt oameni cărora le moare sufletul la tinerețe, apoi își poartă trupul pustiu prin lume. Bine, sufletul nu moare de bună voie niciodată. Este omorât încet încet. Este omorât când nu i se oferă doza de dragoste, frumos, adevăr de care are nevoie. Unele dintre cele mai frecvente cauze că oamenii își vând sau ucid sufletele sunt banii, puterea, poziţia socială ( părerea mea!).
Ciudat cum oamenii au atâta grijă de corpul lor fizic și sunt atât de indiferenți faţă de sufletele lor. Și când mă gândesc că exact sufletele ne diferențiază, ne ridică la rangul de Om..
La tine în suflet cum mai e?
Te rog, ai grijă de tine!

Timpul nu vindecă…

Până nu demult credeam că timpul este medicament. Îl consideram cel mai bun medicament atât pentru durerile și rănile fizice cât și pentru cele sufletești. Am greșit crezând astfel. Timpul nu vindecă. Tot ce poate face timpul, e să te obișnuiască cu durerea. Să te ajute să înveți să trăiești cu ea. Cumva ți-o implantează în trup, în suflet, în gânduri. Devii una cu durerea. Nu mai știi unde începi tu și unde începe durerea. Ajungi un amestec de lacrimi, sânge, neputință, regrete.

Nu, timpul nu vindecă..

Timpul este neputincios sau doar nemilos.
În schimb oamenii sunt puternici. Când spun puternici, nu mă refer la forţa fizică. Oamenii au o putere psihică și morală colosală. Depinde doar de ei înșiși dacă își folosesc forţa în scopul de a distruge sau a crea, de a răni sau a vindeca. Și oamenii pot vindeca. Oamenii se pot autovindeca și îi pot vindeca pe cei din jur. Ce am descoperit recent și m-a șocat extrem de mult, este faptul că ne pot vindeca exact oamenii care ne-au rănit. Dacă mi-ar fi spus cineva vorbele astea cu un an în urmă, nu l-aș fi crezut în ruptul capului. Acum o spun din propria experiență. Adevărat, este riscant. Fiindcă având a două oară încredere într-un om care deja te-a rănit o dată, poţi fi rănit din nou , dar eu în naivitatea mea cred că orice om merită o a doua șansă. La urma urmei nimeni nu-i perfect. Toţi greșim.
Uneori e nevoie să te întâlnești cu oamenii potriviți la răscruci de gânduri, să nu vă spuneţi nimic, doar să vă ascultaţi respirațiile și bătăile de inimi. Să vă ţineţi de mănă și să vă priviţi în ochi. În asemenea momente se vindecă sufletele.