Alege-i pe acei oameni care te aleg pe tine

Să nu uiţi niciodată cine te-a ignorat deși ai cerut ajutor și cine te-a ajutat când nici nu ai reușit să strigi după ajutor.
Mereu vei dori să simţi iubire, să iubești și să fii iubit, să fii un om pozitiv, să vezi binele din toţi cei care te înconjoară. Vei alege să ai în preajmă oameni frumoși, buni, iubitori fiindcă nimeni nu vrea să fie înconjurat de oameni negativi. Este firesc ca fiecare să-și dorească tot ce este mai bun și frumos pentru el.
Pe de altă parte tu nu ești naiv, înțelegi că nu toţi oamenii pe care îi vei întâlni în viaţa ta se vor purta frumos cu tine. Nici pe departe. Nimeni nu este ideal. Uneori nu luăm deciziile corecte. De aceea trebuie să ai grijă cu cine ești deschis, cui îi povestești ce te doare.
Încearcă să nu uiţi că între tine și orice om de pe acest pământ este un număr exact de pași care se împarte la 2. Dacă tu ai parcurs numărul tău de pași, iar în întâmpinarea ta nu a venit nimeni, întoarce-te și pleacă. Știi de ce? Pentru că viaţa e prea scurtă ca să astepţi un om care probabil nu va veni niciodată. Și pentru că tu meriţi să fii tratat drept prioritate, nu opțiune. Și fiindcă tu poţi oferi multă iubire. Dar dacă o vei oferi celor care nu merită, atunci probabil nu-ţi va mai rămâne pentru cei dragi.
Începe să alegi oamenii care te aleg pe tine. Nu poţi să te oferi la infinit oamenilor care nu te vor. Nu poţi să le dai timpul, atenţia, energia ta oamenilor toxici care te transformă într-un om rece și sceptic.
Deși crezi că nu vei putea trăi fără acești oameni în viaţa ta, vei putea, crede-mă. Ești dependent de ei, atât. Și nu, ei nu sunt un rău necesar.
Tu păstrează lângă tine doar oamenii care merită timpul, atenţia, energia și iubirea ta. Oamenii care te ajută să evoluezi, să fii mai bun, mai iubitor, mai înțelegător, mai blând.
Păstrează în preajma ta oamenii care te poartă pe palme atunci când picioarele-ţi sunt obosite.

Reclame

Mesaj pentru El…

Astăzi am un mesaj pentru tine (pentru fiecare El care va citi acest text!), mai târziu voi lăsa un mesaj și pentru Ea. Astăzi însă, vreau să vorbesc doar cu tine.
Știu că ești puternic. Și nu, nu mă refer la puterea mușchilor tăi. Mă refer la forţa cu care îţi păstrezi calmul în momentele în care ea își pierde capul. Mă refer la răbdarea de care dai dovadă când ea spune din jumătate în jumătate de oră „în 5 minute sunt gata!”când trebui să ieșiţi undeva.
Tu știi că este fragilă. Bine, este și puternică dacă trebuie. Dar momentele când este nevoită să fie puternică o înăspresc. O fac să-și piardă din strălucire, din spontaneitate. Devine mai puţin visătoare și mai mult realistă. Ai grijă să nu se înăsprească. Fii alături de ea. Să faci din flori arme cu ajutorul cărora să-i dobori armura pe care ea a îmbrăcat-o așa încât nimeni să nu pătrundă dincolo. Ridică mâna doar ca s-o mângâi. Atât. Niciodată să nu ridici mâna la ea cu alt scop. Fii bărbat! Ai demnitate și curaj să discuţi deschis cu ea dacă ceva nu merge. Crede-mă. O problemă discutată pe un ton normal este pe jumătate rezolvată.
Când o femeie strigă, în general e semn că cerșește atenție. Atâta timp cât te ceartă, înseamnă că îi pasă , că vrea să schimbe ceva. În momentul în care a tăcut, probabil a obosit să mai lupte..
Surprinde-o plăcut din când în când. Chiar dacă e a ta, are nevoie să știe că încă este iubită, frumoasă, apreciată, dorită.
Ajut-o! Vindecă- i rănile cu iubire și răbdare! Fă-o să se simtă cea mai specială femeie de pe pământ. Fă-o să uite că există alţi bărbați. Pune-o mereu pe primul loc și crede-mă, va fi cea mai dulce, grijulie, iubitoare femeie din lume.
Fii acolo ori de câte ori are nevoie de tine. Să știi că uneori este suficientă o înghețată sau un pahar de vin și de cineva căruia să-i povestească tot ce are pe suflet( îţi spune asta tot o Ea!).
Nu ezita să-i oferi umărul tău când este obosită.
Protejeaz-o! Oferă-i siguranța, armonia, blândețea, tandrețea, echilibrul emoţional de care are atâta nevoie.
Iubește-o și fiţi fericiți! Împreună!

(Pre)ocupaţi

Credeam că am depășit perioada insomniilor, credeam că n-o să mai scriu în ciclul „Gânduri după miezul nopții..” se pare că m-am înșelat. M-am înșelat în multe privințe. Nu aștepta să ţi le enumăr.
Nu sunt genială și nici textul ăsta nu este genial. Nici măcar nu știu de ce îl scriu pentru că nu este pentru tine, este pentru mine. Știu, ești surprins. Am scris multe texte pentru mine, dar te-am lăsat să le citești printre rânduri. Pe unele le-ai dibuit, ţi-ai dat seama că mi le adresasem mie însămi pe altele nu, fiindcă aveai aceeași stare de spirit ţi se pliaseră pe suflet de ziceai că le-am scris special pentru tine. Deci, ăsta este pentru mine, dar s-ar putea să fie și pentru tine, s-ar putea să-ți vină mănușă, cine știe.
M-am pierdut în hăţișul gândurilor. Despre ce îmi propusesem să scriu?! Ah, da! Ideea principală era clipa, momentul, secunda, prezentul.
Clipa care desparte trecutul de viitor, se numește viață. Exact ceea ce noi oamenii risipim cu nesăbuință. Bine, n-o să vorbesc în numele celorlalți( să nu fiu acuzată că generalizez), vorbesc în numele meu! Nu știu cum se face că îmi scapă viaţa printre degete. Pur și simplu. Zilele trec cu o viteză uluitoare. Abia mă obișnuiesc cu ideea că e luni când hop! deja e vineri. Pe de o parte e bine că trece repede săptămâna cât sunt la serviciu, dar pe de altă parte îmi trece și viaţa. O fi de vină programul meu sucit, nebun, agitat. Zic. Nu știu. Cert e că nu prea am timp liber, și când îl am, vreau liniște. De altceva nu prea îmi ajunge timp, răbdare, energie. Liniștea și o carte. Atât.
Și mă macină zilnic zeci de regrete. Regrete că nu am dormit și nu m-am jucat mai mult cât am mers la grădiniță, regrete că nu am copilărit mai mult cât am fost în gimnaziu, regrete că nu am ieșit mai mult la plimbare cât am învățat la colegiu apoi la facultate și acum sunt convinsă că la bătrânețe (dacă voi ajunge!) voi regreta că acum muncesc câte 14 ore pe zi! Sunt convinsă că voi regreta. Pe de altă parte conștientizez că în orice moment al vieţii am făcut nu neapărat ceea ce a fost cel mai bine pentru mine, dar ceea ce am putut să fac. Și atunci, de ce regretele astea, întreb? Și tot eu răspund la întrebare ( am obiceiul ăsta prost uneori, să pun întrebări când vorbesc cu mine însămi și tot eu să răspund la ele). Deci, regretele astea există pentru că acum câteva secole oamenii erau formaţi din 2 componente distincte: a fi și a avea. Ei, și acum chiar îmi permit să generalizez fiindcă trăiesc, muncesc cu și printre oameni. Omul modern este construit în mare parte din a avea. Este preocupat. Să aibă bani, poziție socială, faimă, renume, mai nou like-uri. Nu-l interesează să fie. Nu are timp pentru asta.
Nu avem timp pentru clipa aia numită viață, nu ne mai suntem unii altora surse de bucurie, sprijin, alinare, iubire, frumusețe, bunătate ( bine, cu mici excepţii).
Și ar trebui să ne amintim măcar din când în când ce oameni frumoși suntem dacă nu ne-am mai lăsa conduși de bani. Ne-am cam transformat în mașini de făcut și tocat bani.
Nu cred că mai apuc să dorm în noaptea asta la gândurile pe care le am. Nu-mi rămâne decât să caut niște muzică la pian pe YouTube. Îmi transmite o stare de calm și echilibru de fiecare dată!

I-au spus…

I-au spus să nu mai creadă în iubire, că doar nu mai este copilă visătoare de 16 ani. I-au spus să-și scoată toţi fluturii din cap și să revină cu picioarele pe pământ. I-au spus că un om trecut de 25 de ani nu mai are voie să viseze la iubire, că nu există, și ca să-și întărească spusele, au început să-și bată joc de ea, să-i ia în râs ideile pe care ea, cu naivitate de copil le împărtășise într-un moment de sinceritate. Le mărturisise că nu iubise încă niciodată pe nimeni și că dorește, visează să se îndrăgostească, să iubească un singur om, pe El, până la ultima bătaie de inimă. Acum ei scuipau și îi calcau în picioare visul. I-au spus că oamenii sunt răi și ca să-i demonstreze, au rănit-o. Au transformat fiecare cuvânt rostit în pumnal, fiecare privire în săgeată otrăvită, fiecare gest în respingere. Ea îi privea cu ochi măriţi de mirare și spaimă. Nu înțelegea de ce erau atât de cruzi. Probabil erau nefericiţi. Nu zâmbeau niciodată. Da, asta trebuie să fi fost explicaţia. Oamenii fericiţi nu sunt răi.
Nu a putut să le facă faţă. Erau prea mulţi, prea porniţi împotriva ei, prea hotărâți să-i demonstreze că iubirea, minunile, bunătatea, fericirea nu există.
A ales să se ascundă în cochilia sa. Mai iese doar atunci când stropii de ploaie bat în cochilie, și când înfloresc copacii. Da, iese și noaptea. Noaptea este liniște, întuneric, Luna. Luna i-a devenit cea mai bună prietenă, confidentă. Și da, deși acum nu mai spune nimănui, încă crede în Iubire, este religia ei!

Promit

Promit să alegăm desculţi prin ploaie
și să culegem praf de stele.
Promit să admirăm răsărituri de soare
și să facem îngeri de zăpadă.
Promit să povestim la gura sobei
și să tăcem la ivirea zorilor.
Promit să zâmbim împreună
și să ne bucurăm de fiecare zi
Promit să te ţin de mână
și de suflet.

Promit să fiu mereu acolo.
Tu doar promite-mi să mă iubești.
Când voi fi:
Mai puţin frumoasă,
Mai puţin visătoare,
Mai puţin puternică,
Dar mai mult a ta.

Puținul necesar

Uneori este nevoie de puţin, de foarte puţin ca lucrurile să se schimbe, să ia o altă întorsătură. De exemplu, cu un zâmbet poate începe o prietenie. O vorbă bună poate pune capăt unei neînțelegeri. O îmbrățișare poate salva o relaţie. O privire poate naște o iubire. O strângere de mână poate salva un suflet. Un om îţi poate schimba viaţa. Totul e să fim prezenţi la ce ni se întâmplă nu doar fizic, ci și spiritual. În ultimii ani am devenit agitaţi, prea agitaţi. Le facem pe toate pe fugă. Vorbim pe fugă, mâncăm pe fugă, discutăm pe fugă, trăim pe fugă. Nu mai suntem cu adevărat prezenţi în propriile vieţi și nici în vieţile celor dragi. Ne lipsește exact puținul despre care vorbeam la început, zâmbetul, îmbrățișarea, strângerea de mână, oamenii, iubirea, probabil de aceea nu merg relaţiile, probabil de aceea suntem atât de triști, atât de singuri, atât de nefericiţi.
Om frumos, ai grijă să creezi și să menţii în viața ta și în vieţile celor dragi ţie acest puţin atât de important. Tu poţi. Știu că poţi. Am încredere în tine.

Prefer să tac

În momentele în care mă apasă, prefer să tac. Când durerea mă strangulează cu degetele-i de gheață, prefer să tac. Urlu în sinea mea, dar nu scot niciun sunet. Eventual pot și să zâmbet dacă consider că este neapărat. Și nu e vorba despre făţărnicie, nu. Este vorba despre faptul că fiecare om are dureri pe care și le duce în singurătate. Pe care nu le poate povesti fiindcă, fie nu vrea să fie compătimit, fie nu vrea să fie lovit exact acolo unde îl doare. Eu nu povestesc pentru că evit să vorbesc despre ceea ce mă doare atâta timp cât doare, iar după ce trece, nu mai are rost să rascolesc trecutul. Consider că fiecare om pe care-l întâlnesc își are propriile lupte, greutăți, frici, de ce să-l mai împovărez și eu cu problemele mele? Mai bine îl ascult. Îl las pe el să povestească despre ceea ce îl frământă sau îl doare. Nu îi dau sfaturi, nu îl critic, nu îl judec, doar îl ascult. Cât de mult contează să știi că există un suflet de om care nu te condamnă pentru ceea ce ești. E ca și cum ai sta de vorbă cu îngerul tău. Și fiecare om are nevoie de propriul înger.