(Pre)ocupaţi

Credeam că am depășit perioada insomniilor, credeam că n-o să mai scriu în ciclul „Gânduri după miezul nopții..” se pare că m-am înșelat. M-am înșelat în multe privințe. Nu aștepta să ţi le enumăr.
Nu sunt genială și nici textul ăsta nu este genial. Nici măcar nu știu de ce îl scriu pentru că nu este pentru tine, este pentru mine. Știu, ești surprins. Am scris multe texte pentru mine, dar te-am lăsat să le citești printre rânduri. Pe unele le-ai dibuit, ţi-ai dat seama că mi le adresasem mie însămi pe altele nu, fiindcă aveai aceeași stare de spirit ţi se pliaseră pe suflet de ziceai că le-am scris special pentru tine. Deci, ăsta este pentru mine, dar s-ar putea să fie și pentru tine, s-ar putea să-ți vină mănușă, cine știe.
M-am pierdut în hăţișul gândurilor. Despre ce îmi propusesem să scriu?! Ah, da! Ideea principală era clipa, momentul, secunda, prezentul.
Clipa care desparte trecutul de viitor, se numește viață. Exact ceea ce noi oamenii risipim cu nesăbuință. Bine, n-o să vorbesc în numele celorlalți( să nu fiu acuzată că generalizez), vorbesc în numele meu! Nu știu cum se face că îmi scapă viaţa printre degete. Pur și simplu. Zilele trec cu o viteză uluitoare. Abia mă obișnuiesc cu ideea că e luni când hop! deja e vineri. Pe de o parte e bine că trece repede săptămâna cât sunt la serviciu, dar pe de altă parte îmi trece și viaţa. O fi de vină programul meu sucit, nebun, agitat. Zic. Nu știu. Cert e că nu prea am timp liber, și când îl am, vreau liniște. De altceva nu prea îmi ajunge timp, răbdare, energie. Liniștea și o carte. Atât.
Și mă macină zilnic zeci de regrete. Regrete că nu am dormit și nu m-am jucat mai mult cât am mers la grădiniță, regrete că nu am copilărit mai mult cât am fost în gimnaziu, regrete că nu am ieșit mai mult la plimbare cât am învățat la colegiu apoi la facultate și acum sunt convinsă că la bătrânețe (dacă voi ajunge!) voi regreta că acum muncesc câte 14 ore pe zi! Sunt convinsă că voi regreta. Pe de altă parte conștientizez că în orice moment al vieţii am făcut nu neapărat ceea ce a fost cel mai bine pentru mine, dar ceea ce am putut să fac. Și atunci, de ce regretele astea, întreb? Și tot eu răspund la întrebare ( am obiceiul ăsta prost uneori, să pun întrebări când vorbesc cu mine însămi și tot eu să răspund la ele). Deci, regretele astea există pentru că acum câteva secole oamenii erau formaţi din 2 componente distincte: a fi și a avea. Ei, și acum chiar îmi permit să generalizez fiindcă trăiesc, muncesc cu și printre oameni. Omul modern este construit în mare parte din a avea. Este preocupat. Să aibă bani, poziție socială, faimă, renume, mai nou like-uri. Nu-l interesează să fie. Nu are timp pentru asta.
Nu avem timp pentru clipa aia numită viață, nu ne mai suntem unii altora surse de bucurie, sprijin, alinare, iubire, frumusețe, bunătate ( bine, cu mici excepţii).
Și ar trebui să ne amintim măcar din când în când ce oameni frumoși suntem dacă nu ne-am mai lăsa conduși de bani. Ne-am cam transformat în mașini de făcut și tocat bani.
Nu cred că mai apuc să dorm în noaptea asta la gândurile pe care le am. Nu-mi rămâne decât să caut niște muzică la pian pe YouTube. Îmi transmite o stare de calm și echilibru de fiecare dată!

Reclame

Omul care vine din afara omenirii..

Ai momente în care îţi simţi stomacul plin de pietre, încât singurul lucru care-și mai poate face drum printre ele este o cafe, un ceai sau niște vin. Și nu, pietroaiele alea nu sunt formate din alimente, ci din frică, grijă, neliniște, cuvinte, gânduri. Chestii care nu pot fi spuse sau explicate fie pentru că nu ai cui, fie pentru că nu vrei să pari vulnerabil, să trezești milă sau și mai rău, să fii lovit exact acolo unde te doare cel mai tare. Nu povestești nimic nimănui, și pietrele devin din ce în ce mai grele. Atârnă atât de greu încât îţi îngenunchează sufletul. Și vrei să te ridici, și vrei să te debarasezi de pietrele astea reci și grele. Vrei, dar îţi lipsește ceva.
Deseori cel mai mult îţi lipsește căldura umană. Nu cea fizică, nu neapărat. O privire, un zâmbet, o stare de bine, o multitudine de oameni care să te înconjoare, arătându-ţi că alte inimi încă bat, încă speră, încă luptă, încă visează.
Și stai în mijlocul drumului cu sufletul îngenuncheat. Și ceilalți trec pe lângă tine de parcă ai fi invizibil. Nu-ţi aruncă nici măcar o privire, până în momentul în care îl cunoști pe el. Acel om care parcă vine din același univers ca și tine. Omul care parcă vine din afara omenirii, care este diferit de ceilalți, care este pe aceeaşi lungime de undă cu tine, care are aceleași visuri ca tine, care te învață cum să sfărâmi pietrele, cum să zâmbești, cum să cânți, cum să îţi crești aripi.

Fără titlu..

Nu mai vreau să fiu puternică. Am obosit. Fiindcă și oamenii puternici au nevoie de un braţ pe care să se sprijine din când în când. Și oamenii puternici au nevoie să știe că sunt iubiți, acceptați, înțeleși. Și ei au nevoie să fie ridicați cu grijă atunci când sunt la pământ. Și oamenii puternici au sentimente. Pot simţi și ei frică, neliniște, deznădejde, frustrare, neputință. Poate nu afișează, poate nu strigă în gura mare, poate nu plâng de faţă cu toţi ceilalți, dar asta nu înseamnă că nu fac toate astea în singurătate.
De aceea sunt singuri. Preferă singurătatea pentru că ea, fiind martorul momentelor lor de slăbiciune, nu va povesti nimic nimănui. Singurătatea are gura pecetluită. Ea nu povestește niciodată despre lacrimile plânse în pernă, despre buzele mușcate până la sânge, despre mâinile încleștate până când degetele devin palide, despre insomnii. Da, singurătatea este compania perfectă. Nu pune întrebări, nu cere explicații, nu privește acuzator și nu comentează.

Acei oameni…

Astăzi simt să scriu despre acei oameni care par obișnuiți, dar de fapt sunt speciali, extraordinari, minunaţi, frumoși!
Acei oameni care-ți sunt alături la bine, dar mai ales la greu.
Acei oameni care știu să asculte fără să judece, să acuze.
Acei oameni care-ți înfrumusețează ziua cu zâmbetele, mesajele, apelurile lor telefonice.
Acei oameni care îţi îmbrățișează corpul și vindecă sufletul.
Acei oameni care aleg să rămân când toţi ceilalți aleg să plece.
Acei oameni alături de care ești tu însuți, fără nevoia de a impresiona sau demonstra ceva.
Acei oameni care atunci când au ceva de spus, ţi-o spun în faţă.
Acei oameni care au curaj să-ți atragă atenția când greșești, care o spun cu un ton obișnuit, nu cu unul de reproș sau superioritate.
Acei oameni care îţi sunt echilibru în zilele în care tu ești/te simți ca o furtună.
Acei oameni pe care ori de câte ori îi vezi, transmit o stare de bine, o energie frumoasă, poftă de viața.
Acei oameni care te provoacă să crești spiritual, să devii cea mai bună versiune a ta.
Acei oameni care te fac să te știi iubit, prețuit, apreciat exact în momentele în care simți că meriţi cel mai puţin.
Acei oameni care alină și vindecă.
Acei oameni care te poartă pe aripile lor atunci când aripile tale sunt frânte.
Acei oameni care îţi reamintesc să iubești, ierți atunci când tu uiți.
Acei oameni care te încurajează să lupţi pentru visurile tale atunci când tu renunți.
Acei oameni cu prezența cărora te-ai obișnuit atât de mult, încât uiţi să le mulțumești din când în când pentru ei.
Acei oameni datorită cărora te simți binecuvântat.
Acei oameni LICURICI care sunt atât de TOT!

Da, voi toţi sunteți MINUNAŢI!!!

Astăzi vă provoc să le mulțumiţi acelor oameni din viețile voastre pentru ceea ce sunt! Acceptaţi provocarea?!

Cineva…

Este o adevărată binecuvântare ai pe cineva drag, și nu contează că acel om îţi este iubit sau iubită, soră sau frate, prieten sau prietenă.
Cineva!
Cineva care îţi cunoaște defectele și totuși te iubește necondiționat. Cineva pe al cărui umăr poţi să te bazezi mereu, cineva în faţa căruia poţi să fii tu însuți, fără măști sau alte artificii. În faţa căruia poţi să-ți pui sufletul pe tavă fiindcă știi că nu te va judeca, condamna, sau acuza de ceea ce ai făcut. Cineva în mâinile căruia îţi poţi pune inima rănită fiindcă știi că va avea grija de ea să o vindece. Cineva care va sta jos alături de tine când vei simţi că ai nevoie de odihnă și te va ridica cu blândețe când vei fi sleit de puteri. Cineva care printr-o simplă îmbrăţişare îţi va reaminti că nu ești singur pe lume. Cineva care îţi va fi echilibru în zilele tale furtunoase.
Și știi ce este cel mai important?
Important e ceea ce simţi atunci când vezi acel om.
Contează zâmbetul care se ivește pe chip la vederea lui.
Contează că împărtășită, durerea devine mai mică iar bucuria mai mare.
Contează îmbrățișările și încurajările pe care ţi le oferă.
Contează timpul, grija și atenţia pe care ţi le acordă.

Am și eu astfel de oameni în viaţa mea, cărora nu-mi vor ajunge niciodată cuvinte să le mulțumesc pentru faptul că există, că îmi fac zilele mai luminoase, zâmbetul mai cald și existenţa mai frumoasă.
Vă mulțumesc, oameni speciali! 💙

Pentru cei care iubesc…

Nu sunt expertă în ale iubirii. De fapt nu sunt expertă în nimic, nici măcar în a trăi. Așa că rog să luaţi rândurile astea drept ceea ce sunt, rânduri și gânduri după miezul nopţii.

În zilele noastre este extrem de simplu să începi o relație. De cele mai multe ori e suficient un like pe facebook, un comentariu pe instagram, o notă pe odnoklassniki și tot soiul de reţele de socializare. Așadar , e simplu. Greul abia urmează, fiindcă una e să începi o relaţie și cu totul altceva e să o menţii. Pentru a o menține și pentru a o face să evolueze e nevoie de iubire, atenție, dorinţă, respect, compromisuri. Mai ales compromisuri. Simplu, ar spune unii. Destul de dificil, spun eu. Nu e deloc ușor să taci atunci când ai vorbe veninoase pe cerul gurii. Destul de complicat să demonstrezi cu tot dinadinsul că ai dreptate, când vezi durere în ochii celuilalt. Destul de complicat să privești un meci, când tu arzi de nerăbdare să urmărești serialul tău preferat. Destul de complicat să mergi cu ea la cumpărături când ai putea să stai acasă bine merçi în faţa televizorului delectându-te cu o bere. Destul de complicat să mergi în weekend la ai lui, când tu ai vrea să aveţi weekend-ul doar pentru voi. Și lista ar putea continua la infinit. Da, e complicat, dar nu imposibil. Știți ceva? Nu dau sfaturi, scriu doar ce gândesc. Și în momentul ăsta cred că e posibil să împăcați și capra și varza, asta doar dacă vă doriți, evident.
Nu trebuie decât să vă respectaţi reciproc, acolo unde există respect există înțelegere și grijă pentru partener. Nu trebuie decât să fiţi un întreg, chiar și atunci când ceilalți nu vă văd ca fiind decât două jumătăți nepotrivite. Să vă fiţi dedicaţi și credincioși unul altuia trup și suflet. Și de-ar fi să vă răniţi, să vă răniţi doar cu iubire!!!

Lacrimi de îngeri..

Ninge. Cu fulgi mari, pufoși și albi. Atât de albi încât mă întreb dacă nu cumva fulgii de nea sunt lacrimi de îngeri. Îngeri geloși, furioși, suferinzi, fericiţi. Lacrimi de îngeri contopindu-se cu visuri, zâmbete, lacrimi ale oamenilor. Oare la ce se gândesc îngerii când plâng? Oare la ce se gândesc fulgii când zboară spre pământ? Ce speră? Ce simt? Atâtea întrebări fără răspuns. Atâtea gânduri fără rost. Atâtea nopţi fără somn. Atâta somn fără vise. Atâtea vise fără zâmbete. Atâtea zâmbete fără culoare. Atâta culoare fără emoţii. Atâtea emoţii fără viață. Atâta viață fără rost. Atâta rost fără..rost.
Atâţia fulgi mari, pufoși și albi..ALbi.. ALBi.. ALBI..